Descriere
Sus, pe deal, îndoit de efort și cu fruntea rezemată de ghidonul Pegasului pe care îl folosea drept sprijin, a apucat să vadă cu coada ochiului lanterna Tohanului lui Gherbasie clipocind din pricina dinamului care când mergea, când nu mergea. Lanterna a clipocit de câteva ori înaintând în zig-zag apoi, după o curbă la dreapta, lumina firavă a s-a pierdut dintr-o dată, ascunsă de desișul pădurii.
Afară se înnoptase de-a binelea.
– Stai! a vrut să strige, dar n-a reușit să scoată nici măcar un singur sunet. A scuipat doar un jet de aer, apoi a simțit că se sufocă și a inspirat imediat, flămând după o nouă gură de oxigen. Stai, mă, omule! Așteaptă-mă! a zis țipând doar în mintea lui.
Gherbasie sau nu îl observase, sau – lucru greu de crezut – îl lăsase în mod voit în urmă.
Deși era la capătul puterilor și cu inima pulsând parcă direct în tâmple, Florică știa că n-avea vreme de odihnă.
„Fir-ar mă-sa a dracului de treabă!” s-a trezit înjurând deznădăjduit.
Și-a ridicat Pegasul pe care îl trântise pe asfalt, l-a încălecat și a pornit din nou la drum, încercând să se împace cu gândul că nu era chip să-l ajungă pe frate-său din urmă. Nu pentru că nu și-ar fi dorit, ci pentru că era la capătul puterilor, iar bicicleta cu roți ca de jucărie nu-l ajuta să înainteze pe cât de repede ar fi vrut.
„N-o să-l ajung decât dacă o să se oprească să mă aștepte” și-a zis sperând în van ca Gherbasie să se trezea-scă brusc din beție și astfel să-și dea seama că își lăsase fratele mult în urmă.
„Dar n-o să oprească” s-a contrazis o clipă mai târziu Florică. „E atât de amețit încât precis habar nu are că a rămas de unul singur. Ba, în mintea lui înecată în băutură, poate chiar își închipuie că sunt doar la un pas în spatele lui. Prin ce minune, habar n-am? Poate crede că zbor prin văzduh pe o coadă de mătură, sau călăresc vreun cal înaripat, hrănit cu jăratec… Doamne, sfinte!” a exclamat mai apoi Florică, de-a dreptul supărat că se lăsase atât de ușor influențat de o toană la beție.
„Habar n-are că am luat Pegasul lui fie-mea” a continuat să mormăie în timp ce pedala de zor. „Habar n-are că am urcat aproape tot dealul pe jos sau că mi-au pleznit ficații de atâta efort. Habar n-are de nimic. Nici măcar nu-i trece prin cap că n-o să fiu acolo, lângă el, când va avea nevoie de mine. O să bată la poarta lui Gogu Nicolae de-o să trezească tot satul, o să-i strige strigările, iar când va trebui să toarne rachiu din ploscă, se va uita să-i țin paharele. Cum? Numai el știe cum…”
Era atât de preocupat de Gherbasie și de faptul că n-avea nici o șansă să-l ajungă din urmă, încât s-a lăsat fără de știre înghițit de pădurea care l-a învăluit aproape imediat cu o întunecime ca de smoală.
Razele Lunii nu reușeau să răzbată printre fru-nzișul des al copacilor. Doar câteva stele, ca înșirate pe sfoară, luminau vag de-a lungul drumului drept ca-n pal-mă ce tăia pădurea direct prin inima ei. Aerul răcoros, cu miros de frunze moarte, i-a dat putere și i-a limpezit mințile. Mult înaintea sa, ca un licurici rătăcind încolo și-ncoace se vedea pâlpâind lanterna Tohanului.
„Doamne, cât de departe a ajuns!” și-a zis imagi-nându-și cu ușurință cum mergea Gherbasie, ca o stafie, ba pe o parte, ba pe alta a șoselei.
„Baremi de n-ar cădea în șanț!”
Apoi, dintr-o dată, din întunericul unui orizont care arăta ca o gură de Iad, au apărut două faruri.
„O mașină! Dumnezeule Mare, o să-l lovească” a exclamat Florică, apoi s-a încovoiat mai tare deasupra ghidonului și s-a pornit să pedaleze bezmetic, avântându-se nebunește pe urmele fratelui său.
Nu mai semăna deloc cu un cocostârc căruia îi ieșea un Pegas din fund. Părea mai degrabă o momâie rânjind în noapte, o arătare cu ochii scoși din orbite înfruntând razele puternice ale becurilor cu halogen a autovehiculului, în căutarea micului far de bicicletă care când se aprindea, când se stingea. Dar nu vedea nici un far. Lumina alb-lăptoasă a proiectoarelor de-a dreptul topise pâlpâirea firavă a lanternei Tohanului.
„O să-l lovească!” și-a repetat mușcându-și fără să vrea limba din pricina încordării.
Dar nu l-a lovit.
Cele două faruri ce se apropiau amenințător au măturat cerul de la stânga la dreapta, apoi s-au răsucit de două ori, ca în final să rămână proptite în pădure, sfredelind cu un sfredel de lumină copacii din partea dreaptă a drumului.
În urma accidentului, doar un singur proiector a mai rămas aprins, celălalt – cel din partea șoferului – fiind strivit de un stejar aproape smuls din rădăcini din pricina izbiturii.
– Gherbasieee!… a strigat ca prin vis Florică, speriat de grozăvia care tocmai se întâmplase. În capul lui încă auzea roțile derapând pe asfalt, bufniturile dese și înfundate ale mașinii rostogolindu-se și zgomotul sec de tablă.
– Gherbasieee!… a urlat, apoi a sărit din mers de pe șaua Pegasului, grăbit să alerge spre mașina proptită de copacul de la marginea drumului.
– Sunt aici! a răspuns Gherbasie cu un glas ce nu mai trăda nici urmă de beție.
Întors din drum, venea gonind ca vântul. A descălecat din mers lăsând Tohanul să cadă într-un șanț săpat pentru a drena apa de ploaie apoi s-a apropiat cât a putut de repede de vehiculul cocoloșit ca o foiță de staniol.
– Slavă Domnului!… Ești teafăr!? a exclamat Florea cu bucurie amară.
– Sunt teafăr, fii fără grijă! a răspuns fratele său cu glas gutural.
Se agățase deja de ușa din stânga mașinii, opintindu-se să o deschidă.
– Ce dracu’ faci? s-a impacientat Florea.
– Ajută-mă, a icnit Gherbasie. Trebuie să-l scoatem pe amărâtu’ ăsta dintre fiare.
În mașina care arăta într-adevăr ca o grămadă de fiare, se afla un singur pasager, un bărbat căruia volanul părea să îi fi sfărâmat sternul. Picioarele sale erau pierdute undeva, sub motorul care lăsa impresia că îi căzuse în poală iar fața, ciupită de cioburile mici ale parbrizului spart, sângera din mai multe răni deodată.
– Mai bine să nu atingem nimic și să anunțăm poliția, s-a împotrivit Florică.
– Sigur că îi anunțăm, a gemut Gherbasie trăgând cu putere de cadrul contorsionat al portierei. Însă până una-alta, dacă n-o să-i acordăm primul ajutor, omul ăsta o să moară.
– Ba, n-o să moară! Sun chiar acum la unu, unu, doi.
– Sună. Sună și ajută-mă cât de repede poți!
Florea a apelat numărul Dispeceratului pentru Situații de Urență de pe telefonul mobil, apoi a început să răspundă la o serie întreagă de întrebări simple și reci:
– Unde s-a întâmplat accidentul?
– Pe drumul Craiova-Calafat.
– Unde, mai exact?
– Păi, cam la intrarea în pădure Radovan, la kilometrul… stați așa să mă uit pe bornă: kilometrul șaizeci și cinci.
– Victime?
– Una singură, un bărbat.
– Accident mortal?
– Da. Nu știu… Tot ce se poate. Trebuie neapărat să trimiteți o ambulanță.
– Cum vă numiți dumneavoastră?
Florea și-a spus numele și adresa, apoi a trebuit să ofere câteva informații despre fratele său.
– Nu, nu mai sunt alte persoane implicate, a răspuns la o altă întrebare care i s-a părut cretină și fără rost. Trebuie neapărat să trimiteți o ambulanță! Se aude?
– Să rămâneți vă rog la fața locului, a spus agentul. Va veni un echipaj de poliție care va lua legătura cu dumneavoastră.
– ȘI O AMBULANȚĂ, PENTRU NUMELE LUI DUMNEZEU!
– Da, o să vină și o ambulanță, a auzit în final răspunsul mult așteptat, apoi convorbirea s-a întrerupt.
„Nu m-a întrebat nimic despre accident” s-a mirat Florică. Apoi și-a dat seama că treaba agentului care răspunsese apelului nu era să investigheze, ci doar să determine natura urgenței, ca să asigure asistența necesară.
„Ești un prost și jumătate!” și-a reproșat blocând tastatura telefonului mobil pentru a-l vârî în buzunarul blugilor, dar s-a împăcat cu ideea că până va ajunge poliția, avea destulă vreme să se gândească la toate.
Gherbasie reușise între timp să deschidă ceea ce mai rămăsese din portiera din dreapta a mașinii și scosese victima afară, ținându-l de subraț.
– Stai potolit, măi omule! Nu se procedează așa! a strigat Florică, văicărindu-se. Dacă are gâtul rupt sau, mai rău, are coloana vertebrală ruptă?!
Dar Gherbasie nu l-a ascultat.
„Când m-a ascultat el vreodată?” s-a întrebat înciudat Florică, rugându-se la Dumnezeu să facă în așa fel încât lucrurile să n-o ia razna de tot: să-L potolească pe frate-său care se agita încontinuu, să aducă la locul accidentului un polițist îngăduitor și poate chiar un înger păzitor care să-l țină în viață pe accidentat și care să vegheze asupra lor ca totul să se termine cu bine.
În loc de înger păzitor, Dumnezeu a trimis-o pe Elena Prodan, doctorița veterinară, care a apărut dintr-o dată venind de la Ana și Domnica Ghițescu, cu Matizul ei scuipând foc și fum din pricina urcușului abrupt. A oprit în dreptul lor, și-a înșfăcat trusa cu medicamente pentru găini, oi și vaci și s-a apropiat de bărbatul plin de sânge, întins pe iarba de la marginea drumului.
– Cred că e mort, a spus Gherbasie, care își lipise urechea de pieptul victimei căutând să asculte bătăile inimii, ori poate să simtă plămânii muribundului tresăltând din pricina respirației.
– Oricum ar fi, dă-te la o parte, a intervenit ferm doctorița, împingându-l de lângă accidentat.
A pus un deget pe gâtul șoferului și a așteptat câteva secunde. Apoi, fără să se pronunțe în vreun fel, i-a luat capul în palmele căuș ca și când țeasta victimei ar fi fost un pui de pasăre rătăcit de cuib, a închis ochii și a murmurat ceva, de neînțeles. Muribundul a tresărit dintr-o dată ca trezit dintr-un vis urât, speriindu-i de moarte pe cei doi bărbați. Elena, în schimb, l-a imobilizat ținându-l de umeri și împiedicându-l să se miște în vreun fel.
– Stai liniștit! a spus. Curând o să vină ambulanța și-o să fii bine.
Șoferul a vrut să spună ceva, dar n-a avut suficientă vlagă încât să rostească cuvintele. S-a auzit doar un horcăit, ca și când s-ar fi înecat cu propria salivă.
– Stai liniștit, a repetat doctorul veterinar plecându-și capul spre bărbatul ce se schimonosea în fel și chip, insistând să vorbească.
– Ce zice? a întrebat Gherbasie după câteva secun-de de tăcere, însă doctorița nu a catadicsit să-i răspundă.
– Ssst!… l-a apostrofat cu un gest furios, apoi s-a aplecat și mai mult, aproape să atingă fața sângerândă a șoferului. A ascultat încordată câteva secunde, apoi a zis: Bine! pe un ton care nu lăsa loc pentru nici un alt comentariu.
Apoi s-au auzit sirenele.
Sorin Chiru – Brașov –
CARTEA CAPTIVANTĂ de la început până la sfârșit trezește în cititor dorința de a fi părtaș la rezolvarea unor secrete suprarealiste.
Narațiunea, desfășurată în ritm alert și cu multe imagini plastice, suprinde interacțiunile cu societatea și cu natura personajelor.
Introducerea unor elemente de tradiție populară cu origine în negurile vremii precreștine sporește nota de farmec și mister.
Finalul nu aduce și rezolvarea secretelor din pădurea Radovanului, dar lasă libertate cititorului de a da drumul imaginației și de ce nu, speranța că autorul revine cu o continuare la fel de atractivă și valoroasă.