Legenda lui Vhadaar, colonadul, autor Daniel Cristian Dumitru

„Mai mult de nevoie decât de voie, colonazii se obișnuiseră să doarmă mai puțin în tabere și mai mult pe drum. Atunci când îi lua somnul, pedestrașii se pe urcau spinările urșilor, femeile se cocoțau de-a dreptul peste sarsanele, pe copii așezându-i în poalele lor. Călăreții dormeau călare. Și așa înainta colonada: molcom, cu sforâituri ușoare, în viteza ursului. Hopa-hop, un pas acum, unul mai târziu. Animalele, a căror hrană depindea de avuția colonadei, îi conduceau pășind încet și cu grijă, nu carecumva să-i trezească pe cei ce sforăiau.

Din când în când căpetenia verifica drumul. Uneori erau pe cale, alteori nu, dobitoacele, adormite și ele, rătăcind prin pustietăți. Când se întâmpla una ca asta, le struneau, mânându-le pe direcția cea bună.
De vorbit, colonazii își vorbeau doar în șoaptă. Unii, niște clevetitori care nu părăsiseră niciodată împărăția, ziceau că tot de aia, să aibă somnul liniștit. De fapt, nu era chiar așa; ei pur și simplu nu aveau să-și spună prea multe, deșertul înghețat fiind aproape la fel peste tot, iar drumurile luuungi, lungi și plicticoase.”