Treaba asta de v-o spui a fost prin cincizeci și șase. Iarna, cam pe la mijlocul lui ianuarie.

Deși trecuse de Bobotează, gerul nu slăbise, neam, satele din sudul Olteniei, mai ales pe cele din lunca Jiului. Ger de crăpau pietrele, nu altceva.

Joița, nevasta lui Mărin de-i zicea lumea Crudu și fie-sa Măria locuiau în Gângiova, mai încolo oțâră de Valea Stanciului; cam la vreo șaizeci de kilometri de Craiova, mai încoa și mai la deal1 de Bechet. Harnice cum nu s-a pomenit, mamă și fiică nu stăteau o clipă locului, de ziceai că-s picate cu ceară, ori ceva, că prea nu aveau astâmpăr cu lucratul: să dea la vaci, la găini, la rațe, să deretice prin casă, să gătească, să coase, să împletească… mai ales să împletească.

Cam așa se duceau serile: lângă focul din sobă și-n în fața difuzorului − care avea − tricotând, cusând ori cârpind ceva țoale de iarnă, ori de vară.

Și-apoi să te ții fudulie când s-arătau muierile una alteia cu ce lucraseră cu andreaua, una pe față, una pe dos și-n tot felul de modele încâlcite, cu șerpi, bumbi, colăcei, sau Dumnezeu mai știe ce împletituri din fir de lână. Aia era mândria: să se mire toate de cât de meșteșugit și de întortocheat era modelul de pe flanela cea nouă, mai ales dacă nimeni alta din sat nu mai știa să îl facă.

− Auzi, fa, da’ asta cum de-ți ieși? era întrebarea care le ungea pe suflet de nu mai încăpeau în propria piele de mândre ce erau s-o audă.

S-o audă și să le vadă pe invidioase pipăind și întorcând pe toate fețe modelul, încerând să-și deie de unele singure seama de felul în care se mânuiau andrelele pentru o așa mândrețe de împletitură.

Asta se întâmpla cam cum era pe vremuri cu lămpașele.

Înainte vreme, vara, când încă nu era curent electric, femeile harnice din sat se trezeau cu noaptea-n cap să se apuce de lucru. Se trezeau și prima grijă ce-o aveau era să aprindă lampa, să vadă încotro se-ndreaptă. Alea mai puturoase – care n-ar fi recunoscut în ruptul capului că-s leneșe și nu prea li se potrivește hărnicia – se trezeau și ele devreme, ba chiar mai devreme decât celelalte, vrednicele, da’ în loc să se ocupe de ale casei, aprindeau lampa, o așezau în fereastră – așa, ca să se vadă de la o poștă că sunt treze și gata de lucru – și se trânteau la loc în pat, unde mai furau o oră sau două de somn înainte să se crape de ziuă.

Câtă vreme lampa era aprinsă…

Așa și cu modelele tricotate prin cincizeci și șase: ăl mai al dracu’, mai nou și mai neștiut de nimeni era îndeobște al celei mai harnice gospodine din sat.

Și câte nu făceau muierile să afle vreun model despre care altele habar să nu aibă! Scriau rudelor, luau seama la ăi de erau doar în trecere prin sat – cu ce sunt îmbrăcați; au vreo flanea făcută de mână; de unde o au; știu cum se face – ori întrebau încolo și-ncoace prin satele vecine, doar-doar or afla de vreo împletitură mai acătări.

1 La deal = expresie semnificând spre apus, conform tradiției populare din zona Olteniei