Pisica doamnei Popescu, autor Daniel Cristian Dumitru (ediție hardcover)
42,84 lei
Cu o acțiune ce redă cu fidelitate atmosfera unei Craiove din vara anului 1942, „Pisica doamnei Popescu” este fără doar și poate unul dintre romanele „hard boiled” care, până să te clocotească, te fierb la foc mic începând chiar cu prima pagină.
Romanul, desprins parcă dintr-un jurnal de memorii, reconstituie unul dintre cazurile vestitului Anton Olteanu care, în urma unui accident nefericit, este nevoit să renunțe mult prea devreme la cariera sa din cadrul Chesturii Poliției. Fără nicio altă resursă materială în afara unei chete din partea colegilor, acesta apelează la un vechi amic, căruia îi făcuse cândva un mare favor, reușind astfel să închirieze aproape pe nimic o garsonieră într-una din cele mai exclusiviste clădiri din oraș, unde încropește „Tony & asociații” – „o agenție de detectivi particulari la care, momentan, unicul acționar eram eu.” – după cum mărturisește chiar fostul comisar.
Absolut întâmplător, în locuința de deasupra garsonierei în care se instalează eroul nostru, locuiește Delia Popescu, o tânără doamnă de o frumusețe răvășitoare al cărui soț este plecat pe front. Doamna Popescu conduce un automobil Mercedes de 80 de cai putere – un vehicul ce doar funcționarii cu rang foarte înalt din cadrul armatei germane și-l pot permite – bea cot la cot cu bărbații, fumează țigările altora, lasă uneori impresia că ar fi naivă, alteori extrem de inteligentă, se poartă după ultima modă, părând să nu ducă lipsa banilor, însă acceptă să lucreze ca secretară pe un salariu de nimic, fiind, una peste alta, genul de femeie la care „puțini bărbați cu sânge în instalație i-ar putea rezista” – spune Tony.
Și, ce să vezi!, doamna Popescu are o pisică. Care, pisică…
Crina Pop –
Nu m-au atras niciodată cărțile polițiste sau de spionaj. De cele horror nici nu poate fi vorba. Ca să-mi dau seamă că nu sunt atrasă de acest stil scriitoricesc, desigur a trebuit să lecturez câteva romane. Cu trecerea anilor mi-am și explicat de ce nu citesc romanele de acest gen literar. Sunt o fire curioasă și nu am răbdare să stau în urma unui polițist sau a unui detectiv care își apleacă atenția la lucruri aparent banale. Sunt tentată să împing, personajul implicat în anchetă, de la spate, să elucideze odată cazul. Asta mă agită și îmi dă o stare de neliniște în timpul lecturii. Așa am făcut și în cazul romanului „Pisica doamnei Popescu” scrisă de Daniel Cristian Dumitru. Până să ajung să văd ce-i cu pisica Popeascăi, m-au trecut toate apele.
Vorbind în general despre cărțile polițiste sau de spionaj, nu pot să nu remarc faptul că este nevoie de o mare iscusință în a construi trasee pline de mister sau o crimă care necesită o logică și o rezolvare, un personaj principal sau secundar care încearcă să rezolve cazul, piste false, indicii și revelații surprinzătoare pe parcursul povestirii. Totodată, se poate simți suspans și tensiune crescândă, pe măsură ce detectivul se apropie de rezolvarea cazului. Nu în ultimul rând, trebuie să existe și un final în care detectivul dezvăluie adevărul despre crimă. Asta se întâmplă și în romanul domnului Daniel Cristian Dumitru, „Pisica doamnei Popescu”. Este un roman care surprinde cititorii prin jocul său de cuvinte și prin abilitatea sa de a crea personaje și situații deosebite, totuși credibile și desprinse din realitate. Povestea este scrisă cu un stil captivant și pe înțelesul celor mai neatrași ca mine de acest gen literar. Lectura romanului „Pisica doamnei Popescu” oferă o experiență palpitantă și plină de suspans. Totodată romanul „Pisica doamnei Popescu” nu doar că mi-a permis să descopăr modul în care autorul gândește, precum și personalitatea sau experiența sa de viață, însă pe măsură ce am dat fiecare pagină, m-a provocat să gândesc și să încerc să rezolv puzzle-urile alături de personajele din povești. La final ce poate fi mai satisfăcător decât să-ți dai seama cine este vinovatul și să fii impresionat de deducțiile ingenioase ale personajelor. La terminarea lecturii, zâmbesc. Și nu pentru elucidarea morții Floricăi Mitran. Trebuie să recunosc: sunt o mare iubitoare de animale și titlul cărții în care apare o pisică, m-a incitat. Eram hotărâtă să împing de la spate un detectiv care caută o pisică. Am zâmbit ironic la începutul lecturii, zâmbesc îngăduitoare acum la finalul ei.