Istorii și isterii literare

Pe la mijlocul lunii mai 2003, o bună parte din reţeaua de automate bancare din România
a fost total blocată sau a funcţionat cu intermitenţe, în momentul când s-a încercat
schimbarea programului de operare, operaţiune impusă de renunţarea la bancnotele de
50.000 (circa 1,5 euro) lei şi introducerea celor de 500.000 lei (aproximativ 15 euro). O
ţară întreagă a izbit cu pumnii maşinăriile care nu dădeau banii solicitaţi, ba uneori chiar
refuzau să înapoieze cardurile înghiţite. Evenimentul a fost tratat cu mănuşi de către
mass-media, de teamă ca populaţia să nu-şi piardă încrederea în aparatele care au adus
creditele la îndemâna cetăţeanului de pe stradă. Astfel s-a reuşit să se evite retragerea
masivă a numerarului disponibil, care ar fi putut provoca falimentarea puţinelor instituţii
bancare rămase după cea mai năucitoare succesiune de crahuri din istoria Europei
postbelice.
În vreme ce românii stăteau la coadă în faţa ATM-urilor, Jeffrey O. Shallit, un
matematician din Canada, a dat publicităţii un studiu prin care propunea măsuri concrete
de fluidizare a traficului de mărunţiş din Occident. Dacă vi se pare o chestiune minoră,
amintiţi-vă că Isaac Newton, geniul care a descoperit calculul diferenţial, legea atracţiei
universale şi telescopul cu oglindă, a fost înnobilat deoarece a reuşit să stabilească precis
rata de schimb dintre guineele de aur şi moneda măruntă de argint din Anglia secolului
XVII.
Shallit a analizat circulaţia monetară din Uniunea Europeană, Canada şi SUA, apoi a
tras concluziile de rigoare şi a prezentat o serie de sugestii în revista Nature. Lumea s-a
distrat copios, la auzul veştii că Statele Unite ale Americii ar avea nevoie de o monedă de
18 cenţi, Canada de una de 83 cenţi, iar Uniunea Europeană de firfirici valorând 133,
respectiv 137 cenţi.
În realitate, matematicianul n-a făcut altceva decât să optimizeze datele statistice. În
SUA, monedele folosite cel mai des sunt cele de 1, 5, 10 şi 25 de cenţi. Dacă cineva
plăteşte cu o bancnotă, el primeşte ca rest în medie 4,7 monede. Calculul matematic arată
că ţara are cu adevărat nevoie de o monedă de 18 cenţi, iar apariţia ei ar scădea simţitor
sutele de tone de metal folosite pentru moneda divizionară. Astfel, cetăţeanul ar primi în
medie doar 3,89 monede. Prin introducerea unei monede de 32 cenţi în locul celei de 50
cenţi, numărul ar scădea chiar la 3,46.
…
Fragment din eseul „Matematica luată la bani mărunți”, Text apărut iniţial în: Pro-Scris,
an III, nr. 2 (19-20), mai-septembrie 2003 și republicat în „Istorii și isterii literare”.